Calea crucii

O inima amestecata

Pentru a intra “dincolo de perdea ” si a ramane acolo in prezenta lui Dumnezeu trebuie sa fie o renuntare la tot ce apartine lumii intunecate – lumea sinelui nostru – si natura noastra trebuie sa fie imbracata cu “ in subtire, stralucitor si curat – inul subtire reprezinta faptele neprihanite ale sfintilor” – si cu haina Miresei lui Hristos.
Putini sunt aceia care neaga faptul ca acest amestec in viata si lucrarea crestina este un mare blestem si ca afecteaza grav eficienta amandoura. Trebuie sa fie astfel deoarece este o distrugere a ordinii stabilite de Dumnezeu si creaturii nu-i va fi permis sa interfereze fara urmari cu legile stabilite de Creator. Aceasta a fost problema lui Pavel in biserica din Corint. Crestinii aveau o viata regenerata, de pruncie pe care Pavel o numea “carnalitate”. Ei traiau un fel de viata nehotarata – acum dominata de firea pamantesca, acum dominata de Duh – iar rezultatul era o experienta elementara, invidie, rivalitate si despartire (1Cor.3) Exista doar un remediu pentru o asemenea stare: Este unirea tuturor dorintelor si a sentimentelor in acelasi centru, si anume, dragostea pentru voia si gloria lui Dumnezeu.
Cand avem de-a face cu acest caz, este experimentata adevarata sanatate a inimii. “ Daca ochiul tau este sanatos, tot trupul tau va fi plin de lumina”. Inainte de a putea trai o viata lipsita de amestec si inainte de a deveni crestini spirituali, trebuie sa vrem sa cunoastem gradul de extindere al amestecului in propriul caracter, pentru ca inima nu este indurerata de lucrul pe care nu-l vede. Inainte de a-L invita pe Dumnezeu sa ne cerceteze, haideti sa ne oprim si sa ne intrebam; daca vrem ca El sa faca o lucrare profunda in vederea descoperirii sinelui, indiferent cat de dureroasa si umilitoare ar putea fi. Daca nu, ar fi mai bine sa nu incepem; pentru ca e mai bine sa fii fara lumina decat sa o ai si sa fi neascultator.
Din motive evidente, nici o ramura a cunoasterii nu este atat de neglijata ca aceea a cunoasterii sinelui. In alte stinte cunoasterea flateaza vanitatea inimii nesfintite; ii inalta pe oameni in ochii celorlalti, le mareste influenta in lume. Dar adevarata descoperire a sinelui raneste mandria noastra si distruge opinia buna pe care ne-am format-o despre noi si pe care o pretuim. Putem fi priceputi in orice alta stiinta si ignoranti in aceasta.

Cei doi mari stalpi pe care se odihneste adevarata crestinatate spirituala sunt: Grozavia caderii si maretia rascumpararii

“Pana cand nu esti inoit in duh si in minte, virtutiile tale sunt doar practici invatate si altoite pe o radacina corupta. Tot ce vei face va fi o mixtura de bun si rau; smerenia ta te va ajuta sa te mandresti; darnicia pe care o manifesti fata de ceilalti va hrani dragostea de sine, si pe masura ce rugaciunile tale se intensifica, la fel va fi si cu opinia ta despre propia sfintire. Pentru ca pana cand inima nu este purificata in intregime si nu simte securea la radacina raului sau (lucru ce nu poate fi facut de instruirea exterioara), tot ceea ce iese din ea ia parte la necuratia si coruptia ei”

Nimic nu e mai usor decat autoinselarea; putine lucruri sunt la fel de dificile ca adevarata dezvaluire a sinelui. Putem pretinde sau chiar profesa experienta sfinteniei si totusi sa nu stim nimic despre moartea totala a vietii firesti sau spirituale.

Exista un gand izbitor in traducerea literala a versetului13 din Evrei 4: "Nici o faptura nu este ascunsa de El, ci totul este gol si descoperit inaintea ochilor Aceluia, cu care avem de aface". Pasajul ar fi trebuit tradus ca: "toate lucrurile sunt dezgolite si naucite", imaginea fiind cea a unui atlet in Coloseum care a luptat cat a putut de bine in arena, si care a cazut in cele din urma la picioarele adversarului sau, fara arma si neputincios. Sta acolo, neputand sa loveasca sau sa-si ridice mana. Este dezgolit si naucit, fara arma si neputincios, nu-i ramane nimic de facut decat sa se intinda la picioarele adversarului sau si sa-si ridice mainile pentru a cere indurare. Aceasta inseamna nu numai dezbracarea de orice invelis si masca, ci prosternarea la pamant, fiind expusi inaintea ochiului lui Dumnezeu, Dumnezeul "cu care avem de-a face". Aceasta este ceea ce Duhul Sfant si Cuvantul cercetator ne vor face daca dorim acest lucru; si pana nu ajungem sa vrem acest lucru, vom trai o viata amestecata, cu mai mult sau mai putin "sine", cu mai mult sau mai putin Hristos.

Examineaza-ma Doamne!
Puterea imparatiei pacatului consta in autoinselare.

Satisfacerea sinelui: oamenii a caror infailibilitate este punctul fix al busolei lor (oameni care gasesc un motiv exterior pentru orice esec pe care nici o prevedere nu l-ar fi putut lua in calcul si de care nici o precautie nu i-ar fi putut pazi). Ei nu sunt numai inspirati, ci au inspiratii ale crucii. Luand acest lucru cu multa usuratate, ca si cum ar fi o trasatura a calauzirii divine. Ei sunt schimbatori intr-un mod atat de invariabil, incat le este destul de usor sa se creada consecventi, cand pe toti ceilalti ii considera ca nu sunt demni de incredere nici in cea mai banala chestiune.

Critica severa: ei sunt oamenii care intotdeauna sunt atat de siguri ca au dreptate incat se impun pe ei insisi ca standardul dupa care ii judeca pe ceilalti. Sa se abtina de la aceasta ar insemna, dupa parerea lor, o falsa smerenie. Astfel de persoane se afla intotdeauna pe scaunul de judecator, de parca ar fi venit in lume pentru unicul scop precis de a-i judeca pe ceilalti.

Falsa smerenie: „Mandria care imita umilinta este pacatul preferat al diavolului”. Cea mai sfanta virtute este astfel contrafacuta. Astfel de oameni vorbesc intotdeauna rau de ei insisi, necrezand ceea ce spun, desigur. Acest fel de autoinselare se umileste pentru a cuceri, si chiar daca poarta haina celei mai mari autoinjosiri, afiseaza dezbracarea de sine doar pentru a castiga lauda oamenilor. „veniti si vedeti smerenia mea” este limbajul acestui om si desi se inseala pe sine si pe altii prin haina lui, prima strafulgerare de lumina divina il demasca infasurat in mantaua furata a unui inger de lumina, in timp ce de fapt, este plin de lepra pacatului.

Acestea sunt doar cateva din nenumaratele varietati ale autoinselarii, si putem dispera incercand sa o scoatem din ascunzatorile ei si sa o urmarim prin toate labirinturile ascunse din fiinta noastra, cu vreo abilitate sau putere proprie. Cel care tanjeste sa ne aibe pentru Sine si a carui gelozie pentru ai Lui este de asa natura ca nu va lasa in pace o inima impartita, Cel care ne-a creat in asa fel incat cea mai mica afectiune ce nu este indreptata catre El complica vietile noastre si ne face sa ne simtim stingheriti, va lua asupra Lui aceasta lucrare pentru noi si nu o va face intr-un mod superficial sau imperfect, ci ne va incerca greu pana cand toata zgura si amestecul naturii noastre vor fi aduse la lumina.

El asteapta ca noi sa punem la incercare acest cuvant: „Imi voi intinde mana impotriva ta, iti voi topi zgura..., toate particelele de plumb le voi departa din tine” (Isaia1:25).

Dumnezeul nostru este un foc mistuitor. Totusi, lucrarea este de asa natura incat trebuie sa socotim cat ne costa inainte de a ne ruga: „Doamne, arata-mi cine sunt”, caci „cine va putea sa sufere insa ziua venirii Lui? Cine va ramane in picioare cand se va arata El? Caci El va fi ca focul topitorului si ca lesia inalbitorului. El va sedea, va topi si va curata argintul; va curata pe fii lui Levi, ii va lamurii cum se lamureste aurul si argintul, si vor aduce Domnului daruri neprihanite”.

Trebuie sa Ii dam timp sa lucreze. Nu trebuie sa ne speriem de suferinta pe care o provoaca, pentru ca aceasta inseamna sa fi lamurit ca aurul si argintul. Dupa cum focul arde cenusa si o cerne de metalul pur, dupa cum soda chimica (lesia inalbitorului) mistuie impuritatile, tot asa El va strange adevarata viata cereasca si va arde pleava sinelui cu un foc care nu se stinge.

Lumina crucii "Scoala crucii este scoala luminii", John Bunyan.

Este oglinda in care se reflecta egoismul, uratenia si vina pacatului uman. Nu exista nici o lumina cercetatoare ca aceea care straluceste de pe dealul Calvarului pentru a ne descoperii ciuma propriilor noastre inimi.

Cuvintele lui Simeon care prevestesc necazurile ce urmau sa strapunga inima Mariei, prezic si descoperirea gandurilor ascunse ale multor inimi (Luca 2:34,35). Partea cea mai adanca a sinelui nostru este descoperita prin atitudinea pe care o avem fata de crucea lui Hristos. Daca stam in lumina ei, o vom percepe ca pe o piatra de incercare unde suntem testati si dovediti pana in adancul fiintei noastre. Va fi "viu si lucrator, mai taietor decat orice sabie cu doua taisuri: patrunde pana acolo ca desparte sufletul si duhul, incheietura si maduva, judeca simtirile si gandurile inimii. Nici o faptura nu este ascunsa de El" (Evrei 4:12,13).

Scoala crucii nu are doar puterea de a cuceri pacatul, ci si de a-l dezvalui. Inainte de a putea fi " mort fata de orice viciu", trebuie sa existe lumina pentru a descoperi caracterul sau dezgustator.

Pentru a vedea cum arata in realitate pacatul tau, adu-l in lumina jertfei lui Hristor (crucii) si in timp ce privesti lung fata schimonosita, picioarele si mainile strapunse, spune: " Mandria mea, pofta mea, necredinta mea, egoismul meu, au batut cuiele si au infipt spinii".

Exista acei ooameni care pot marturisi ca observarea legaturii dintre moartea lui Hristos si pacatul lor le-a descoperit imediat caracterul adevarat al pacatului si i-a frant puterea intra-atat incat crucea s-a dovedit a fi, intr-un mod complet neasteptat, calea lor spre libertate. Uita-te la El, ca la adevaratul sarpe de arama a lui Moise, pana cand febra si otrava pacatului tau vor fi vindecate.

Din pricina lipsei luminiii crucii, oamenii care isi spun crestini si care cumva, au renuntat la pacatele grosolane, cad intr-o viata indolenta, egoista, lumeasca. Ei compara prezentul cu trecutul lor; sau compara viata lor cu viata majoritatii care traiesc in jurul lor, si sunt multumiti.

Nu ciocanele si cuiele au fost cele care L-au crucificat, nici soldatii romani care au manuit armele torturii Sale; nici arma sau mana care a batut pironul ascutit in lemn. Adevaratii crucificatori au fost pacatele noastre si noi, noi insine, pacatosii pentru care El a murit.

Ce la determinat pe Petru sa se lepede de Domnul sau? Oare nu o bucatica din sinele lui, si o dragoste pentru sine pentru a scapa nevatamat? Ce l-a facut pe Iuda sa isi vanda Stapanul pentru 30 de arginti daca nu idolatrizarea sinelui avar? Ce l-a determinat pe Dima sa abandoneze calea Evangheliei si sa imbratiseze lumea? Chiar dragostea de sine si dragostea de a castiga pentru sine.

Fiecare om il invinuieste pe diavol pentru pacatele sale; dar marele diavol, diavolul de acasa al fiecarui om, este acel idol care omoara totul, sinele. Oh! Binecuvantati sunt aceia care se pot lepada de ei insisi, care iL pot pune pe Hristos in locul lor! O, dulce este cuvantul:

"Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine".

Idolul "Eu". Daca tot vorbim de "Sine" si de "Eu" ,este foarte important sa cunoastem ce inseamna.
Intelegerea folosirii cuvantului "sine" in aceasta carte este de maxima importanta. Sinele este esenta personalitatii.

Exista trei elemente componente ale personalitatii umane:

- Gandire

- Simtire

- Vointa

Toate aceste elemente ale sinelui nostru au fost deformate si alterate de caderea omului.

Nu ne putem baza pe gandire. Ea inlocuieste intunericul cu lumina si invers. Si-a pierdut capacitatea normala de a evalua lucrurile, si este insetata pe a castiga lumea, spre pierzarea sufletului.

Sentimentele sunt stricate, cautand mai degraba lucrurile de "jos" decat cele de "sus". Lujerii lor sunt indreptati spre pamant, nu spre cer. Iubesc lumea si o prefera in defavoarea dragostei Tatalui.

Vointa si-a pierdut puterea regala. Este puternica atunci cand ar trebui sa fie slaba si este slaba atunci cand ar trebui sa fie tare. Spune "nu" atunci cand ar trebui sa spuna "da" si "da" cand ar trebui sa spuna "nu"

Egoistul este o fiinta demna de mila. Intregul prim-plan al tabloului sau este dominat de o figura sinistra, SINELE. EUL, este prezent peste tot.

Nu e de mirare ca Luther a afirmat: " Imi este teama mai mult de inima mea decat de papa si de toti cardinalii sai. Il am in mine pe marele papa, EUL" . Putini recunosc faptul ca sinele necrucificat intineaza si pateaza slujba noastra pentru Dumnezeu si pentru om.

Cine nu tanjeste sa predea acest idol plin de ura, spargatorului de idoli, Isus Hristos?! Doar El poate corecta si lumina gandirea prin cuvantul Sau. Doar El poate castiga sentimentele. Doar El poate cuceri si intari vointa. Doar El poate detrona uzurpatorul care nu ar abdica niciodata, dar a carui dorinta de a poseda Sufletul omului, partial daca nu in totalitate, este atat de intensa ca ar lupta pana la ultima transee in ura lui impotriva lui Hristos, Proprietarul lui de drept, si in dorinta lui ar distruge, daca e posibil, pe vreunul dintre cei care au calea spre cer, cei rascumparati.

Trebuie sa ne luptam , atunci, impotriva acestui idol omniprezent, eul si sa-l urmarim prin tot labirintul fiintei noastre.

Sinele este adevarata citadela a lui satan in inima; este cea mai mare fortareata a dusmanului; este cel mai subtil, cel mai incapatanat, cel mai tenace dusman cu care Duhul Sfant trebuie sa lupte in natura noastra; "sinele", nu este numai scaunul si casa, ci chiar viata pacatului; lucrarile diavolului sunt toate concepute prin acest "sine", este atelierul sau particular.

Calea crucii inseamna deci, infrangerea egoismului, fiindca inainte ca viata divina sa poata rasari in noi, sinele trebuie sa moara. Afirmarea eului este tendinta continua a firii pamantesti. "Eu traiesc" este lozinca firii pamantesti, si nu exista nici un pacat care sa nu fie o afirmare a sinelui ca principiu de viata. Acest idol este in stare sa se deghizeze in atat de multe feluri, dintre care unele sunt atat de subtile si de rafinate, incat prezenta lor in inima poate fi descoperita numai de lumina cercetatoare a Duhului Sfant.

Aceasta idolatrie a sinelui, sub vesmantul religiei, a fost cea care l-a facut pe Hristos sa rosteasca cele mai ingrozitoare acuzatii care I-au iesit vreodata de pe buze. Acestia erau cunoscuti in vremea Sa ca fariseii, si ori de cate ori viata isi gaseste centrul in EU, suntem in pericol de a deveni suparator de egoisti la fel ca ei.

Acest idol poate chiar sa-si asume caracterul unui aparator al invataturii despre sfintenie si am putea sa ne certam cu privire la terminologie si sa spunem cele mai dure lucruri despre aceia care indraznesc sa gandeasca diferit. Acesta era motivul pentru care fariseii L-au urat pe Hristos si L-au dat la moarte pe cruce. Lucrarea noastra crestina, rugaciunile noastre publice si personale, citirea Scripturii, darea zeciuielii, toate pot fi otravite de fariseism, si total lipsite de harul, blandetea si uitarea de Sine a lui Isus Hristos si vor fi inevitabil otravite daca idolul EU nu este predat acestui glorios distrugator de idoli, Isus Hristos, pentru nimicire.

Este absolut necesar sa restabilim ordinea lui Dumnezeu. Sinele dereglat trebuie vazut in lumina lui Dumnezeu si lucrarea Lui poate fi infaptuita numai printr-o deposedare de noi insine. Aceasta moarte continua fata de sine este ceea ce constituie viata de credinta.